Încep săptămîna cu o mărturisire:m-am îndrăgostit.Iremediabil,fără leac.
Na ca am zis-o. Simptome? Pai,o melancolie dulce,o lipsa totala de chef, o stare ciudată de fericire,o inspiraţie ambiguă si o mare cantitate de neatentie care nu mă caracterizează de nici un fel. Mă simt asa de cîteva zile si deja mi-e frica. Mi-e frica sa nu-l pierd cumva.Mă simt bine în pielea mea, mai bine chiar decît de obicei.
Şi culmea.Mă gandesc numai la el.E drept ca mai am si clipe de luciditate. E drept ca mai am si lucruri de făcut, lucruri pe care nu pot sa le ignor cu nonşalanţă,cum ar fi liceul.Dar nimic nu mă împiedică să încercAm fost atrasă simultan de acel"special" pe care îl are în el şi de ochii lui căprui,al naibii de căprui.Am stat mii de secunde pierdută în ochii lui..şi abia atunci mi-am dat seama cat de mult pot tine la acest băiat.Dincolo de înfăţişarea aceea de băiat dur..se afla o inima,o inima care bate.
Am încercat sa evit sa mă închid în mine, pentru ca, astfel, as muri. Prea repede, prea neobservabil.
M-am îndrăgostit de el. … dar iubirea mea nu a schimbat nimic, nu a reuşit sa atingă si nici sa miste infinitul. A fost rece, infimă si insuficientă. Iar eu am devenit o piesa nescrisă a unui teatru absurd.
